2 martie 2009 Întâlnirea Acrostih

Sara Marian a fost la prima întâlnire a Cenaclului ACROSTIH „scânteia” care a provocat un prim exerciţiu liric. Ne-a propus spre analiză „ceva” (impropriu spus poezie):

E praf şi e absurd.

Afară ninge praful alb

Iar clasa zace ca-n mormânt

Cu indivizii murmurând

Chestii ce auzului meu

I se par de ne-nţeles

Creaturi îmbolnăvite

De otrava vocii limpezi

Ce dictează în prostie

Iar ei scriu ca în neştire

Praf...gros praf se mai depune

Peste minţi ce le-ar respinge

De ce?...tipar de la care

Să te-abaţi nu prea poţi

De ce? Minţilor inteligente...

Nu-l respingeţi să se spulbere

În văzduhuri să se piardă...

Dar...fărâme vor rămâne

... s-ar depune peste alţii

Sau...of lume ipocrită

De ce eşti mediocră?

Pornind de la acest „ceva” s-a încercat să iasă „altceva”, mai aproape de spiritul liric. Mai exact, s-a propus ca fiecare din cei prezenţi să scrie o altă poezie, pornind de la cuvintele din textul de mai sus:

Varianta propusă de Nicu Ştef:

e praf în absurd

de atâţi smintiţi

ce se abat făr’ un auz

depuşi în neamul nostru

unde nici rost să întrebi

nu ai căci

răspuns pocit

e adevăr doar pentru surzi

Varianta propusă de Anca Covaci (variantă, la rândul ei, ajustată puţin în Atelierul de creaţie Acrostih):

uimit şi absurd

spre tine

Praf

Varianta propusă de Paul Tămaş (variantă, la rândul ei, ajustată puţin în Atelierul de creaţie Acrostih):

praf, absurd alb

de mormânt

mă-mbolnăveşte

vocea iubitei neştiute

dacă respingi tiparul

minţi inteligent

nu laşi fărâme

Varianta propusă de Mircea Crişan:

suntem

praf şi absurd alb

zac spre auzul tău

ne-nţeles

otravă sau prăpastie

scriu spre tine

de tipar

timpanul meu

respinge-mă

ipocrit spre cuvânt

comoara mea

timpan de tipar

dragostea mea

în care pot de acum

să zac de dorul tău

praful şi absurdul nostru alb